RUMI – CE E DE FACUT DACA NU MA RECUNOSC

A S P I R A Ţ I E

C E    E    D E    F Ă C U T    D A C Ă    N U    M Ă    R E C U N O S C ?

RUMI

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt ţărmul, nici marea;
Nu sunt nici o comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul ;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul ;
Nu sunt din India, Irak sau Kharasa ;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al paradisului şi nici al iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este nici un loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul,
pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut
amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut,
Doar pe Tine Te ştiu,
Doar pe Tine Te văd,
Doar pe Tine Te chem,
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, CEL CARE EŞTI.
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul,
iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.
Abandonează lumea şi viaţa, şi găseşte viaţa lumii.

Advertisements

VÂRSTA REALĂ GLUMA MATEMATICA

V Â R S T A    R E A L Ă  –  G L U M Ă    M A T E M A T I C Ă

Privesc în jur tinerii de astăzi şi, în afară de droguri, o accentuată instabilitate emoţională mulată pe lipsa unor repere atât financiare dar mai ales, morale, simt că mai este un „ceva“ care îi caracterizează: sunt prea imaturi, prea lipsiţi de responsabilitate… Şi atunci, m-am întrebat „de ce?“

Ce este aşa de „strâmb“ la adulţii ăştia care deşi au 30, 35 de ani sau chiar 40 parcă gândesc aidoma unui tânăr 20 de ani, de altădată? Să fie de vină internetul care îi absoarbe cu totul? Netul ăsta care, deşi este atât de grozav pe de o parte, pe de altă parte, le înghite anii tinereţii, sănătatea, visele, speranţele şi mai ales identitatea…

Apoi m-am gândit că, în urmă, cu peste 20 ani de zile, inima Mamei Pământ avea o frecvenţă de 7,83 Hz, iar acum are, se pare, în jur de 14-15 Hz.

Consecinţa directă a acestei modificări este că în trecut, unei zile dintr-un an îi corespundeau 24 de ore iar în prezent, o zi este „lungă” cât 16 ore reale, în termenii timpului terestru.

Aşadar, 1 an = 365 de zile X 24 ore = 8760 ore/ an „lung”; (un an de-acum 20 de ani ! )

1 an („scurt”!) = 365 de zike X 16 ore = 5840 ore / an „scurt”;

Deci, ca să aflăm câte zile „normale” conţin aceste 5840 de ore:

5840 : 24 ore/zi normală = 243, 333333…. zile şi dacă ne aducem aminte din matematică, asta s-ar putea transcrie 243, (3) unde (3) este perioada.

Acum să facem o estimare pentru ultimii 10 ani, adică 10 ani de zile cu ziua „scurtă”, adică de 16 ore reale.

10 ani („scurţi”) = 10 X 1 an („scurt”) = 10 X 243, (3) zile/ an „scurt” = 2433 zile „scurte”

Deci, 10 ani a câte 16 ore conţin 2433 zile „scurte”.

Dar un an are 365 de zile, deci:

2433 zile : 365 = 6, 66575 ani.

Ceea ce înseamnă că 10 ani actuali corespund a 6, 66575 ani reali, aproximând, avem 6,67 ani.

Un tânăr care are în prezent 30 de ani, scădem ultimii 10 ani din viaţă „rectificaţi”.

Aşadar, tânărul are (aproximativ!) 30 -10 ani = 20ani + 6, 67 = 26, 67 ani.

Ceea ce înseamnă că, raportat la vremurile apuse, tânărul nostru are doar 26, 67 ani, mai are puţin şi împlineşte… 30 de ani!

Un adult de 40 de ani, calculând grosso modo, pentru ultimii cei 20 de ani ai săi, a trăit un timp terestru real de 6, 67ani X 2 (adică 2 X 10 ani) = 13, 35 ani. Adică, ultimii 20 de ani ai lui au fost cât 13, 35 de ani normali.

Aşadar, tânărul de 40 de ani are în realitate o vârstă de:

40 ani – 20 ani rectificaţi = 20 + 13,35 = 33, 35 ani „normali”.

Morala: Dragi părinţi, nu vă mai comparaţi cu copiii voştri ! Nu îi mai sufocaţi cu tot felul de comparaţii! Au altă vârstă reală… Sunt mult mai mici decât le arată vârsta… Ce vă veţi face când ziua va avea doar 2 ore şi copiii voştri vor număra poate zeci sau sute de ani?!…

Altar Astral

Sinia

MANTRA MONADICA A SUFLETULUI

M A N T R A    M O N A D I C Ă  –  A    S U F L E T U L U I

a Maestrului Înţelepciunii, Djwhal Khul Tibetanul
transmisă prin mediumul Alice Bailey

 

Mediumul Alice Anne Bailey
Maestrul Djwhal Khul Tibetanul

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu Sunt Monada,
Eu sunt Lumina Divină,
Eu Sunt Iubire,
Eu Sunt Voinţa,
Eu Sunt Planul Stabilit.
Eu Sunt un mesager al Luminii.
Eu Sunt un pelerin pe calea Iubirii.
Eu nu merg singur,

Eu mă ştiu ca UNUL cu toate Sufletele mari,
Şi UNUL cu ei în serviciu.
Puterea lor este a mea.
Această Putere o revendic.
Puterea mea este a lor
și aceasta le-o ofer liber.
Un suflet, Eu merg pe Pământ.
Eu reprezint UNUL.
Eu Sunt un punct de Lumină într-o Lumină mai mare.
Eu Sunt un fir de energie iubitoare în fluxul Iubirii Divine.
Eu Sunt un punct de foc de sacrificiu,

Concentrat în Voința arzătoare a lui Dumnezeu.
Și, astfel, Eu stau.
Eu Sunt o modalitate prin care oamenii se pot realiza.
Eu Sunt o sursă de Putere care să le permită să stea.
Eu Sunt o rază de Lumină care străluce
ște pe drumul lor.
Și, astfel, Eu stau.
Și în picioare, astfel, gravitez
Și pășesc în acest fel căile oamenilor și cunosc căile lui Dumnezeu.
Și, astfel, Eu stau.


Fiii oamenilor sunt UNA
și eu sunt UNA cu ei.


Eu caut să iubesc, nu urăsc.
Eu urmăresc scopul de a servi, nu datoria.
Eu urmăresc scopul de a vindeca, nu de a răni.
Lăsati durerea să aducă doar recompensă de Lumină şi Iubire.
Lăsaţi Sufletul să controleze forma exterioară, viaţa şi toate evenimentele
Şi aduceţi la Lumină, Iubirea care stă la baza întâmplărilor timpului.
Lăsaţi viziunea să vină
și să înțeleagă, lăsați viitorul să se dezvăluie.
Lăsaţi uniunea interioară să demonstreze
și scindările exterioare să plece.
Lăsa
ți Iubirea să prevaleze.
To
ți oamenii iubesc.


Lăsati Lumina, Iubirea şi Puterea să restaureze Planul pe Pământ.
Eu Sunt una cu grupul meu de frați și tot ce am este al lor.
Fie ca Iubirea, care este în sufletul meu, să se reverse peste ei.
Fie ca Puterea, care este în mine, să ii ridice şi să ii ajute.
Fie ca gândurile, pe care le creează Sufletul meu, să ajungă la ei
și să îi încurajeze.

AUM ! AUM ! AUM !

OMUL CARE PLANTA COPACI

<< Piatra este sfinţită de Divinitate prin însăşi crearea ei, iar când şi Omul o sfinţeşte în felul lui, avem deja un altar. Aşadar, iată Altarul „Piatra Scrisă“. >>   Sinia

Imaginea: Icoană zugrăvită pe stâncă, “Sfânta Treime”, Mănăstirea Piatra Scrisă, comuna Armeniş, judeţul Caraş Severin. Hramul locaşului de rugăciune este “Duminica Tuturor Sfinţilor”, prima duminică după Rusalii.

O M U L    C A R E    P L A N T A    C O P A C I

Vizionare plăcută!

OMUL CARE PLANTA COPACI

de JEAN GIONO

Scriitorul francez JEAN GIONO a renunţat la drepturile de autor asupra povestirii sale, <> şi a fost de acord prin acest act ca textul să fie reprodus gratuit. A făcut astfel un dar minunat umanităţii. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006, la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor Conferinţei la pagina 777 – 785. Filmul lui Frédéric Back a luat premiul Oscar pentru animație.

JEAN GIONO

“Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică.

Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.

Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.

Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă.

Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-ă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam.

M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei.

Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel,reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir.

Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului.Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară.

Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunilor, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.

Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se.

Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă.

Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune.

Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci?

Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei oădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Bandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914.

L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat.Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure.

În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult,plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde ; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet.

O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea luiElzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se parecă, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.” (Traducere: Doina Sofia Lungu)